Mi-a plăcut dintotdeauna să stau în compania mea, în starea aceea de solitudine, care e diferită de singurătate şi rareori am simţit ce înseamnă plictiseala. Am găsit mereu lucruri şi fenomene de observat, obiecte de cercetat, de colecţionat sau de creat, jocuri de jucat, cărţi de citit sau muzică de ascultat şi cântat. Desigur, nu au lipsit florile de presat, gândurile de rumegat şi uneori de notat, aşa cum fac şi acum, ascultând stropii de ploaie cum se îngrămădesc în burlane şi lemnele trosnind în sobă.
Cred că ceea ce m-a salvat de la suferinţa singurătăţii a fost curiozitatea faţă de universul meu interior şi faţă de cel exterior deopotrivă. Poate şi faptul că am fost singură la părinţi m-a constrâns să găsesc ocupaţii care să-mi asigure o stare de bine în absenţa altor oameni. Desigur, am avut (şi am :)) verişori şi prieteni apropiaţi, care într-o anumită măsură au ţinut locul unor fraţi, dar în cea mai mare parte a timpului, am trăit experienţa solitudinii.
Acum, să nu vă imaginaţi că trăiesc într-un zen neîntrerupt sau că am o viaţă perfectă. Uşurinţa de a trăi în solitudine nu exclude tot felul de stări neplăcute şi frământări, ca la toată lumea, dar asta e o altă discuţie. Legătura cu Divinitatea a fost cea care m-a ajutat întotdeauna să depăşesc aceste stări şi mi-a dat sentimentul că sunt susţinută, că nu sunt cu adevărat singură niciodată.
În ultima vreme, am tot fost întrebată dacă nu mi-e urât/ greu/ teamă să fiu singură. Ei bine, tuturor celor care sunt îngrijoraţi de starea mea le mulţumesc pentru grijă şi îi asigur că nu sunt şi nu mă simt deloc singură. Pe lângă Cel care îmi poartă mereu de grijă şi cu care „conversez” oricând simt nevoia, natura e plină de prieteni necuvântători cu care comunic în alte limbi.
Câteva imagini încă vii mi se derulează în minte.
Stau nemişcată, întinsă în iarbă, mă confund cu natura care mă împresoară, vrăbiile ţopăie gălăgioase şi fără teamă prin ramuri în jurul meu, furnicile mă traversează cu râvnă ca pe un Gulliver uriaş, albinele caută neobosite nectarul din florile de cireş şi bâzâitul lor îmi povesteşte despre dulceaţa mierii şi despre savoarea cireşelor pârguite, mâncate direct de pe ram.
Si apoi, cu hârleţul în mână, pregătesc pat moale pentru seminţele aşteptându-şi răbdătoare vremea de încolţit. Pământul nelucrat de zece ani e tare şi uscat la suprafaţă, dar mai adânc, e umed şi plin de viaţă: gândăcei de tot felul, pregătindu-se să-şi încheie hibernarea, coconi misterioşi, aşteptându-şi timpul potrivit să iasă la lumină, râme inelate, lucioase şi rozalii, săpând de zor canale subterane.
Mă încearcă un sentiment de vină pentru că le stric rostul. Atunci când le văd, le salut cu vorbe de alint şi le mut în locuri lipsite de ameninţări. Dar se întâmplă ca lama uneltei să mai taie pe nevăzute câte o râmă şi atunci tresar şi îi cer iertare. După un deceniu de pace, a venit un uriaş înspăimântător să le dea lumea peste cap, la propriu şi la figurat. Şi ştiu că mi-au „auzit” ruga şi mi-au simţit lipsa de răutate şi că Mama Pământ le-a dat puterea să se regenereze şi să menţină în continuare glia afânată şi vie. Le mulţumesc pentru că au avut grijă de pământ în toţi aceşti ani, astfel încât acum să-mi pot obţine singură o parte din hrană. Şi le promit că treptat voi trece la un mod de cultivare care să nu le mai tulbure pacea.
Dar râmele nu sunt singurele vietăţi cu care vorbesc. Mai sunt muştele, cu care de cele mai multe ori mă cert, pentru că intră în casă zburând bezmetice şi apoi nu mai ştiu să găsească ieşirea. În cazul lor, finalul poate fi diferit în funcţie de cât de plin îmi este rezervorul cu răbdare şi de inteligenţa muştei. Uneori le mân spre uşă cu un prosop sau ce am la îndemână, vorbindu-le frumos, cu speranţa că vor înţelege „de vorbă bună” şi de multe ori înţeleg. Alteori mă văd nevoită să apelez la instrumentul care le este dedicat, numit sugestiv „paleta de muşte”.
Se vede treaba că mai am de lucru cu mine până să ajung să trăiesc în deplină armonie, compasiune şi acceptare cu toate creaturile pământului. Dar nicio grijă, voi avea suficiente ocazii să exersez, pentru că urmează sezonul ţânţarilor şi încă nu am avut onoarea să dau nas în nas cu vreun şoricel.
Aşadar, poate fi lesne de văzut că e practic imposibil să sufăr de singurătate într-un mediu atât de plin de viaţă şi făpturile despre care am scris sunt doar o parte dintre cele cu care am privilegiul să vorbesc. Voi povesti şi despre altele în articolele următoare.
La fel de lesne de intuit este că această pandemie, cu izolarea pe care a provocat-o, în loc să fie un chin, a fost pentru mine o binecuvântare şi sper că oriunde te-ai afla, te numeri şi tu printre cei care în vreme de restrişte au găsit motive de bucurie, de recunoştinţă şi mijloace de introspecţie şi creştere interioară.
#cultivbucurie #grădinasălbatică #viaţalaţară
adelatalpes
Adela Maria Talpes 