Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘pamant’

Mi-a plăcut dintotdeauna să stau în compania mea, în starea aceea de solitudine, care e diferită de singurătate şi rareori am simţit ce înseamnă plictiseala. Am găsit mereu lucruri şi fenomene de observat, obiecte de cercetat, de colecţionat sau de creat, jocuri de jucat, cărţi de citit sau muzică de ascultat şi cântat. Desigur, nu au lipsit florile de presat, gândurile de rumegat şi uneori de notat, aşa cum fac şi acum, ascultând stropii de ploaie cum se îngrămădesc în burlane şi lemnele trosnind în sobă.

Cred că ceea ce m-a salvat de la suferinţa singurătăţii a fost curiozitatea faţă de universul meu interior şi faţă de cel exterior deopotrivă. Poate şi faptul că am fost singură la părinţi m-a constrâns să găsesc ocupaţii care să-mi asigure o stare de bine în absenţa altor oameni. Desigur, am avut (şi am :)) verişori şi prieteni apropiaţi, care într-o anumită măsură au ţinut locul unor fraţi, dar în cea mai mare parte a timpului, am trăit experienţa solitudinii.

Acum, să nu vă imaginaţi că trăiesc într-un zen neîntrerupt sau că am o viaţă perfectă. Uşurinţa de a trăi în solitudine nu exclude tot felul de stări neplăcute şi frământări, ca la toată lumea, dar asta e o altă discuţie. Legătura cu Divinitatea a fost cea care m-a ajutat întotdeauna să depăşesc aceste stări şi mi-a dat sentimentul că sunt susţinută, că nu sunt cu adevărat singură niciodată.

În ultima vreme, am tot fost întrebată dacă nu mi-e urât/ greu/ teamă să fiu singură. Ei bine, tuturor celor care sunt îngrijoraţi de starea mea le mulţumesc pentru grijă şi îi asigur că nu sunt şi nu mă simt deloc singură. Pe lângă Cel care îmi poartă mereu de grijă şi cu care „conversez” oricând simt nevoia, natura e plină de prieteni necuvântători cu care comunic în alte limbi.

Câteva imagini încă vii mi se derulează în minte.

Observatorul din iarbă

Stau nemişcată, întinsă în iarbă, mă confund cu natura care mă împresoară, vrăbiile ţopăie gălăgioase şi fără teamă prin ramuri în jurul meu, furnicile mă traversează cu râvnă ca pe un Gulliver uriaş, albinele caută neobosite nectarul din florile de cireş şi bâzâitul lor îmi povesteşte despre dulceaţa mierii şi despre savoarea cireşelor pârguite, mâncate direct de pe ram.

Si apoi, cu hârleţul în mână, pregătesc pat moale pentru seminţele aşteptându-şi răbdătoare vremea de încolţit. Pământul nelucrat de zece ani e tare şi uscat la suprafaţă, dar mai adânc, e umed şi plin de viaţă: gândăcei de tot felul, pregătindu-se să-şi încheie hibernarea, coconi misterioşi, aşteptându-şi timpul potrivit să iasă la lumină, râme inelate, lucioase şi rozalii, săpând de zor canale subterane.

„Plugul biologic”

Mă încearcă un sentiment de vină pentru că le stric rostul. Atunci când le văd, le salut cu vorbe de alint şi le mut în locuri lipsite de ameninţări. Dar se întâmplă ca lama uneltei să mai taie pe nevăzute câte o râmă şi atunci tresar şi îi cer iertare. După un deceniu de pace, a venit un uriaş înspăimântător să le dea lumea peste cap, la propriu şi la figurat. Şi ştiu că mi-au „auzit” ruga şi mi-au simţit lipsa de răutate şi că Mama Pământ le-a dat puterea să se regenereze şi să menţină în continuare glia afânată şi vie. Le mulţumesc pentru că au avut grijă de pământ în toţi aceşti ani, astfel încât acum să-mi pot obţine singură o parte din hrană. Şi le promit că treptat voi trece la un mod de cultivare care să nu le mai tulbure pacea.

Uriaşul din lumea necuvântătoarelor

Dar râmele nu sunt singurele vietăţi cu care vorbesc. Mai sunt muştele, cu care de cele mai multe ori mă cert, pentru că intră în casă zburând bezmetice şi apoi nu mai ştiu să găsească ieşirea. În cazul lor, finalul poate fi diferit în funcţie de cât de plin îmi este rezervorul cu răbdare şi de inteligenţa muştei. Uneori le mân spre uşă cu un prosop sau ce am la îndemână, vorbindu-le frumos, cu speranţa că vor înţelege „de vorbă bună” şi de multe ori înţeleg. Alteori mă văd nevoită să apelez la instrumentul care le este dedicat, numit sugestiv „paleta de muşte”.

Se vede treaba că mai am de lucru cu mine până să ajung să trăiesc în deplină armonie, compasiune şi acceptare cu toate creaturile pământului. Dar nicio grijă, voi avea suficiente ocazii să exersez, pentru că urmează sezonul ţânţarilor şi încă nu am avut onoarea să dau nas în nas cu vreun şoricel.

Aşadar, poate fi lesne de văzut că e practic imposibil să sufăr de singurătate într-un mediu atât de plin de viaţă şi făpturile despre care am scris sunt doar o parte dintre cele cu care am privilegiul să vorbesc. Voi povesti şi despre altele în articolele următoare.

La fel de lesne de intuit este că această pandemie, cu izolarea pe care a provocat-o, în loc să fie un chin, a fost pentru mine o binecuvântare şi sper că oriunde te-ai afla, te numeri şi tu printre cei care în vreme de restrişte au găsit motive de bucurie, de recunoştinţă şi mijloace de introspecţie şi creştere interioară.

#cultivbucurie #grădinasălbatică #viaţalaţară

Read Full Post »

„Dorm tot mai puțin și visez tot mai mult. Și, îmbrăcată în hainele de anul trecut, sunt mai frumoasă decât am fost vreodată…Pentru că astăzi zâmbesc.
Pentru că m-am întors la simplitate ca și cum m-aș fi întors acasă. Pentru că abia azi, când port cu mine toate ale mele, am înțeles că viața e un miracol.
Mă dezic, strigând, de jumătățile de măsură, pentru că vreau să trăiesc de acum înainte o viață completă. Minunea mea începe azi. Și promit că nu se va termina niciodată. „

Alice Nastase – Dragostea e un bonsai

Dacă anul trecut petreceam sărbătoarea Învierii Domnului alături de oamenii satului, în calitate de oaspete al locului şi după toate rigorile tradiţiei, anul acesta Pastele m-a găsit făcând parte din comunitate, o comunitate cel puţin dezorientată de felul atipic în care (nu) s-au desfăşurat ceremoniile cu care erau obişnuiţi, o comunitate îngrijorată mai degrabă de secetă decât de ameninţarea virusului ucigaş.

N-am de gând să fac analiza modului de gândire a ţăranului român în vremuri de criză, pentru că nici nu mă pricep şi nici nu vreau să emit orice fel de judecăţi, ci să primesc oamenii aşa cum sunt. În schimb, vreau să vă împărtăşesc trăirile şi experienţele mele din timpul acestei mari schimbări de domiciliu.

Dincolo de semnificaţia obişnuită a marii sărbători creştine, care îmi dă de fiecare dată un sentiment de renaştere, avânt şi prospeţime, în acest an ea a marcat exact trei săptămâni de când am lăsat capitala pentru un loc mult mai aproape de natură şi de sufletul meu, mai exact satul în care am copilărit.

Căsuţa bătrânească

În ciuda distanţei impuse de autorităţi şi a lipsei ritualurilor pascale obişnuite, sau mai degrabă datorită acestei situaţii, eu am găsit în simplitate şi solitudine o conexiune mai puternică cu Dumnezeu şi cu mesajul Învierii lui Hristos. Natura, renăscând şi ea cu frunze foşnitoare, triluri de păsărele şi parfum îmbătător de lăcrămioare şi liliac mi-a ţinut isonul atunci când în dimineaţa primei zi de Paşte, nu mă puteam opri din cântat „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le.”

M-am bucurat de o masă de Paşte sărbătorească, dar cât se poate de simplă, ca dealtfel toate mesele pe care le-am avut în ultimele trei săptămâni.

Ouă încondeiate cu frunze
Salată a la russe

Dar ce bucurie când am reuşit să menţin ore în şir lumina primită în noaptea Învierii, în candela făcutâ cu mânuţili meli din capacu’ unei conservi di peşti!

Lumina învierii

Şi pentru că ce e prea mult strică, inclusiv solitudinea, scurte întrevederi cu vecinii mai apropiaţi mi-au dat un plăcut sentiment de uniune şi apartenenţă la comunitate.

Revenind la locul în care m-am mutat, este un mediu de viaţă complet nou, total diferit de cel în care am trăit la oraş timp de zeci de ani, necontaminat de rutine vechi şi în unele cazuri nesănătoase, mereu proaspat şi surprinzător, care mă obligă să trăiesc aproape permanent în prezent, cu atenţia trează şi cu toate simţurile pe recepţie. Inevitabil, şi prospeţimea şi surpriza vor trece, dar până atunci, îmi doresc să-mi formez obiceiuri de viaţă noi, în armonie cu natura şi cu tot ce am constatat de-a lungul timpului că îmi face bine.

Răsărit

Salutul fiecărui răsărit de soare care îmi bate la geam, aprinderea focului în sobă şi a luminii în candelă, contemplarea plantelor din grădină în aerul curat al dimineţii sunt noi ritualuri pe care le simt sacre, pentru că mă apropie mai mult de planul Divin, iar la modul pragmatic, îmi dau un start bun în fiecare dimineaţă.

Flori de măr

Când spun despre noul mediu că e total diferit, nu înseamnă că este şi nefamiliar, însă una e amintirea perioadelor din copilărie traite fără nicio grijă în casa bunicilor sau scurtele vizite făcute pe parcursul anilor şi alta este asumarea întregii responsabilităţi pentru traiul de zi cu zi într-o gospodărie rurală nelocuită de aproape zece ani. Sunt numeroase treburi, cum ar fi făcutul focului sau cultivarea pământului, la care deşi contribuiam cu entuziasm, erau totuşi făcute în cea mai mare parte de către adulţi. Acum sunt în situaţia de a le face singură cap coadă şi asta mă face să mă simt foarte responsabilă, ca şi cum abia acum am devenit adult.
E o situaţie interesantă, pentru că am fost responsabilă de propria viaţă şi în toţi anii petrecuţi în Bucureşti, însă aici am trecut la nivelul următor al responsabilităţii şi acum îmi dau seama cât de simplă este viaţa la bloc, comparativ cu viaţa la casă (o casă de ţară fără utilităţi moderne, care pe deasupra necesită şi numeroase reparaţii).

Focul meu cel de toate zilele

Aici la ţară, utilităţile nu mai vin pe ţeavă, cu excepţia curentului electric (care, by the way, se opreşte când ţi-e lumea mai dragă, de exemplu chiar în timpul editării articolului de faţă). Pentru a avea apă, trebuie să o scot din fântâna unui vecin şi să o car cu găleata până acasă, pentru căldură şi gătit/spălat trebuie să adun vreascuri din „pădure”, iar WC-ul este undeva în curte, nu în încăperea de alături, ca la bloc. Mai pe scurt, parafrazând o vorbă celebră, satu’ nu-i ca oraşu’.

Mi se pare paradoxal faptul că la oraş timpul parcă este mai scurt, deşi confortul e ridicat şi toate sunt la îndemână, în timp ce la ţară timpul este din belşug, deşi pentru a obtine orice lucru, de exemplu un simplu ceai, e nevoie de mai mult efort şi timp…

Vreascuri de foc din „padure”

În ciuda şi în cadrul acestor constrângeri ale spaţiului de locuit şi ale ritmurilor naturii, mult mai pregnante aici, am un sentiment de libertate, libertate de mişcare, de gândire, de creaţie, de simţire, mai intens ca niciodată. Între spaţiul casei, natura care o înconjoară din toate părţile, timpul care se dilată şi propriile emoţii (deopotrivă pozitive şi negative) simt o curgere fluidă, lină şi armonioasă prin care încerc şi de cele mai multe ori reuşesc să mă mişc şi eu.

Şi exact asta voi face acum, voi curge uşor spre verdeaţa de afară, pentru că deja am stat prea mult în casă. Despre relaţia cu pământul şi natura voi povesti mai multe într-o altă zi.

Rămâneţi în pace şi bucurie!

Read Full Post »