Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘prezent’

„Dorm tot mai puțin și visez tot mai mult. Și, îmbrăcată în hainele de anul trecut, sunt mai frumoasă decât am fost vreodată…Pentru că astăzi zâmbesc.
Pentru că m-am întors la simplitate ca și cum m-aș fi întors acasă. Pentru că abia azi, când port cu mine toate ale mele, am înțeles că viața e un miracol.
Mă dezic, strigând, de jumătățile de măsură, pentru că vreau să trăiesc de acum înainte o viață completă. Minunea mea începe azi. Și promit că nu se va termina niciodată. „

Alice Nastase – Dragostea e un bonsai

Dacă anul trecut petreceam sărbătoarea Învierii Domnului alături de oamenii satului, în calitate de oaspete al locului şi după toate rigorile tradiţiei, anul acesta Pastele m-a găsit făcând parte din comunitate, o comunitate cel puţin dezorientată de felul atipic în care (nu) s-au desfăşurat ceremoniile cu care erau obişnuiţi, o comunitate îngrijorată mai degrabă de secetă decât de ameninţarea virusului ucigaş.

N-am de gând să fac analiza modului de gândire a ţăranului român în vremuri de criză, pentru că nici nu mă pricep şi nici nu vreau să emit orice fel de judecăţi, ci să primesc oamenii aşa cum sunt. În schimb, vreau să vă împărtăşesc trăirile şi experienţele mele din timpul acestei mari schimbări de domiciliu.

Dincolo de semnificaţia obişnuită a marii sărbători creştine, care îmi dă de fiecare dată un sentiment de renaştere, avânt şi prospeţime, în acest an ea a marcat exact trei săptămâni de când am lăsat capitala pentru un loc mult mai aproape de natură şi de sufletul meu, mai exact satul în care am copilărit.

Căsuţa bătrânească

În ciuda distanţei impuse de autorităţi şi a lipsei ritualurilor pascale obişnuite, sau mai degrabă datorită acestei situaţii, eu am găsit în simplitate şi solitudine o conexiune mai puternică cu Dumnezeu şi cu mesajul Învierii lui Hristos. Natura, renăscând şi ea cu frunze foşnitoare, triluri de păsărele şi parfum îmbătător de lăcrămioare şi liliac mi-a ţinut isonul atunci când în dimineaţa primei zi de Paşte, nu mă puteam opri din cântat „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le.”

M-am bucurat de o masă de Paşte sărbătorească, dar cât se poate de simplă, ca dealtfel toate mesele pe care le-am avut în ultimele trei săptămâni.

Ouă încondeiate cu frunze
Salată a la russe

Dar ce bucurie când am reuşit să menţin ore în şir lumina primită în noaptea Învierii, în candela făcutâ cu mânuţili meli din capacu’ unei conservi di peşti!

Lumina învierii

Şi pentru că ce e prea mult strică, inclusiv solitudinea, scurte întrevederi cu vecinii mai apropiaţi mi-au dat un plăcut sentiment de uniune şi apartenenţă la comunitate.

Revenind la locul în care m-am mutat, este un mediu de viaţă complet nou, total diferit de cel în care am trăit la oraş timp de zeci de ani, necontaminat de rutine vechi şi în unele cazuri nesănătoase, mereu proaspat şi surprinzător, care mă obligă să trăiesc aproape permanent în prezent, cu atenţia trează şi cu toate simţurile pe recepţie. Inevitabil, şi prospeţimea şi surpriza vor trece, dar până atunci, îmi doresc să-mi formez obiceiuri de viaţă noi, în armonie cu natura şi cu tot ce am constatat de-a lungul timpului că îmi face bine.

Răsărit

Salutul fiecărui răsărit de soare care îmi bate la geam, aprinderea focului în sobă şi a luminii în candelă, contemplarea plantelor din grădină în aerul curat al dimineţii sunt noi ritualuri pe care le simt sacre, pentru că mă apropie mai mult de planul Divin, iar la modul pragmatic, îmi dau un start bun în fiecare dimineaţă.

Flori de măr

Când spun despre noul mediu că e total diferit, nu înseamnă că este şi nefamiliar, însă una e amintirea perioadelor din copilărie traite fără nicio grijă în casa bunicilor sau scurtele vizite făcute pe parcursul anilor şi alta este asumarea întregii responsabilităţi pentru traiul de zi cu zi într-o gospodărie rurală nelocuită de aproape zece ani. Sunt numeroase treburi, cum ar fi făcutul focului sau cultivarea pământului, la care deşi contribuiam cu entuziasm, erau totuşi făcute în cea mai mare parte de către adulţi. Acum sunt în situaţia de a le face singură cap coadă şi asta mă face să mă simt foarte responsabilă, ca şi cum abia acum am devenit adult.
E o situaţie interesantă, pentru că am fost responsabilă de propria viaţă şi în toţi anii petrecuţi în Bucureşti, însă aici am trecut la nivelul următor al responsabilităţii şi acum îmi dau seama cât de simplă este viaţa la bloc, comparativ cu viaţa la casă (o casă de ţară fără utilităţi moderne, care pe deasupra necesită şi numeroase reparaţii).

Focul meu cel de toate zilele

Aici la ţară, utilităţile nu mai vin pe ţeavă, cu excepţia curentului electric (care, by the way, se opreşte când ţi-e lumea mai dragă, de exemplu chiar în timpul editării articolului de faţă). Pentru a avea apă, trebuie să o scot din fântâna unui vecin şi să o car cu găleata până acasă, pentru căldură şi gătit/spălat trebuie să adun vreascuri din „pădure”, iar WC-ul este undeva în curte, nu în încăperea de alături, ca la bloc. Mai pe scurt, parafrazând o vorbă celebră, satu’ nu-i ca oraşu’.

Mi se pare paradoxal faptul că la oraş timpul parcă este mai scurt, deşi confortul e ridicat şi toate sunt la îndemână, în timp ce la ţară timpul este din belşug, deşi pentru a obtine orice lucru, de exemplu un simplu ceai, e nevoie de mai mult efort şi timp…

Vreascuri de foc din „padure”

În ciuda şi în cadrul acestor constrângeri ale spaţiului de locuit şi ale ritmurilor naturii, mult mai pregnante aici, am un sentiment de libertate, libertate de mişcare, de gândire, de creaţie, de simţire, mai intens ca niciodată. Între spaţiul casei, natura care o înconjoară din toate părţile, timpul care se dilată şi propriile emoţii (deopotrivă pozitive şi negative) simt o curgere fluidă, lină şi armonioasă prin care încerc şi de cele mai multe ori reuşesc să mă mişc şi eu.

Şi exact asta voi face acum, voi curge uşor spre verdeaţa de afară, pentru că deja am stat prea mult în casă. Despre relaţia cu pământul şi natura voi povesti mai multe într-o altă zi.

Rămâneţi în pace şi bucurie!

Read Full Post »

McAifKuSunt zile în care un singur eveniment te poate face să adormi seara cu un sentiment de împlinire, indiferent dacă ai mai realizat ceva sau nu în acea zi, sau să spui, vorba englezului, „it just made my day”.

O astfel de zi a fost ieri, când am participat la o nouă întâlnire Simply Life moderată de Alexandru Preda, unde atmosfera degajată, prietenoasă, caldă, trează și … plăcut aromată (datorită Ioanei) m-a făcut să uit cu desăvârșire de vremea mohorâtă de afară. Acceptare reciprocă, auto-cunoastere, umor, împărtășire, provocare, prezența sunt doar câteva dintre cuvintele care pot caracteriza întâlnirea.

Cu doar câteva zile înainte de eveniment, Alex mi-a propus să susîin un mic discurs, provocare pe care am acceptat-o fără să clipesc, conștientă fiind că nu ai cum să-ți depășești o teamă, dacă nu te pui în situația care îți provoacă acea teaăa, în cazul meu, vorbitul în public.  Până aici, toate bune și frumoase. Știam că publicul va fi ca de obicei foarte binevoitor, timpul alocat, suficient de scurt ca să nu mă suprasolicite și totuși…aveam o problemă. Ce ar putea aduce valoros publicului un vorbitor a cărui viață e marcată de un cuvânt greu: haos.

Ei bine, în astfel de situații important e să nu intri în panică și să lași ideile să iasă singure la suprafață, ceea ce am facut și eu, astfel  că în scurt timp „s-au ales” în mintea mea câteva concluzii care să merite a fi împărtășite. De fapt sunt idei care au la bază gânduri, atitudini, acțiuni de zi cu zi și care așteptau doar putin „cheag” și coerență.

  • În primul rând, mi-am dat seama că în cel putin 90% din timp mă simt foarte bine cu starea de haos* și asta din două motive:

(1) cultiv în mod consecvent recunoștința față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni, pentru tot ceea ce sunt și am în prezent;

(2) folosesc fiecare experiență și interacțiune pentru a-mi întări credința în Dumnezeu și încrederea în mine însămi;

Aici cred că sunt necesare câteva clarificări. Când spun Dumnezeu, nu mă cramponez în nume. Îi puteți spune Creator, Tată ceresc, Sursă, Divinitate, Univers, Sine superior etc. Esența este ceea ce contează pentru mine și e aceeași indiferent ce nume i se atribuie.

Credința în D-zeu înseamnă aici credința că orice s-ar întâmpla, chiar dacă pe moment îl percep ca un rău, este în final spre binele meu. Această credinta vine „la pachet” cu un sentiment de protecție, siguranță și liniște sufletească.

Încrederea în sine este și ea necesară, pentru mine cel putin, deși pentru unii ea se contopește cu credința în D-zeu. Eu nu pun semnul egal între mine și D-zeu, ci mă consider co-creator al propriei vieți împreună cu El. Consider că am fost lăsați cu liber arbitru și înzestrați cu discernământ și nu niste păpuși fără creier mânuite de un păpușar.

  • În al doilea rând, mai există și restul de 10% din timp, când nu mă simt la fel de bine, adică mă invadează gânduri negre, fie legate de trecut (tristețe, dezamăgire, vinovăție, acuzare etc.), fie legate de viitor (îngrijorare, neputință, teamă). Cred că nimeni pe planeta asta nu e scutit de astfel de stări. Ce e important și mă bucură este că reușesc să le depășesc din ce în ce mai repede. Ce fac concret?

(1) sunt atentă la gândurile pe care le am și la starea emoțională, deci mai întâi conștientizez faptul că am o stare negativă. Probabil știi deja că nu poți schimba ceva de care nu ești mai întâi conștient.

(2) acționez, adică fac ceva care să-mi ridice moralul sau măcar să mă împiedice să cad mai mult. Important este să fie ceva constructiv, care să nu-ți facă rău, cum ar fi alcoolul, țigările sau mâncatul în exces.

Iată câteva exemple de acțiuni la care apelez eu, însă lista este deschisă pentru fiecare, desigur: muzica (relaxantă sau energizantă, după cum mă simt inspirată în acel moment), lectura hranitoare (de ex. dezvoltare personală sau Biblia), mișcare (o simplă plimbare sau gimnastică, un sport preferat sau dans), practicarea unui hobby (în cazul meu, ați ghicit: florile presate :), indiferent că lucrez la un nou aranjament artistic sau culeg, presez, organizez plantele), treabă prin casă.

Prietenii prefer să-i păstrez pentru momentul în care mi-am îmbunătățit suficient de mult starea, încât să nu-i transform în umeri de plâns și să fiu capabilă să creez o întâlnire plăcută și constructivă pentru amândoi.

  • În al treilea rând, sunt atentă să extrag lecția de învățat care însoțește orice eveniment perceput negativ. În cazul meu, lecția pe care am regăsit-o ca un fir roșu în multe situații din ultima luna, a fost non-atașamentul de rezultat, indiferent că se referă la relații sau la câștiguri materiale.

Asta nu înseamnă să nu îmi mai doresc să obțin rezultate, ci înseamnă să trăiesc în prezent, să fiu conștientă de fiecare pas pe care îl fac acum și nu să trăiesc în viitor, doar visând la acel rezultat. Cineva spunea că acolo unde îți este atenția, îți este și energia și atunci, dacă eu am toată atenția îndreptată spre viitor, prezentul rămâne fără susținere, fără „combustibil” și dispare, se dizolvă mai repede sau mai lent.

Vreau să închei cu un îndemn din înțelepciunea populară care cred că se potrivește foarte bine cu tema articolului: Nu spune „hop” până n-ai trecut puntea!

Fii atent(a) la fiecare pas pe care îl faci aici și acum pe punte și asta te va conduce cu siguranță la un alt aici si acum, dincolo de punte, în care vei putea spune fără nici o urmă de îndoială, Hop!

*Unul dintre participanții la întâlnirea Simply life m-a rugat să explic ce înteleg eu prin haos. Pentru mine, haosul în contextul în care scriu, este lipsa stabilității în cel puțin două din cele patru domenii principale ale vieții: Familia (dragostea), Cariera (banii), Sănătatea, Spiritualitatea (relația cu D-zeu). Concret, a trecut mai puțin de o lună de când toate planurile pe care mi le făcusem pe plan personal și profesional s-au spulberat într-o clipă.

La fel cum o masă cu patru picioare se prăbușește dacă două sunt mai scurte sau lipsesc, la fel și în viața noastră se instalează haosul dacă două dintre domenii sunt în criză. Imaginea mesei este preluată dintr-o carte pe care nu mi-o amintesc în acest moment, dar oricum modelul are limitele lui. Cred că în viață, este suficient să rămâi și într-un picior și le poți recupera pe toate celelalte, cu condiția ca acel picior să fie relația cu Dumnezeu.

Read Full Post »