Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘pisica’

Dița este pisica mea. Poate că unii dintre voi o știți deja din postările mele pe social media. Am recuperat-o astă vară dintr-o râpă în care fusese abandonată. Avea mai puțin de o lună jumătate și de atunci, odată cu destinul ei s-a schimbat și viața mea. Ireversibil.

Am încercat (și sper că am reușit până acum) să-i fiu o mamă bună și pentru asta am citit tot ce am găsit pe net despre pisici, am întrebat vecinii care au pisici de-o viață, dar mai ales, am fost cât am putut de prezentă și i-am observat cu mare atenție comportamentul.

Principala mea preocupare a fost să-i respect și să-i conserv cât mai bine instinctele naturale, dar în același timp, să o educ în așa fel încât să nu ne „călcăm pe bătături” una pe cealaltă, sau altfel spus, să conviețuim în armonie și bună înțelegere.

La rândul ei, Dița m-a observat cu râvnă și curiozitate, încercând să-mi imite comportamentul și să se implice în toate activitățile mele, ceea ce am lasat-o să facă în măsura posibilităților. Dacă unele activități, cum ar fi urcatul pe scara, lucrul pamântului sau răzuitul vopselei vechi de pe lemnărie au fost pentru ea ocazii bune de învățare, altele (majoritatea) au fost probabil în cel mai bun caz niște ciudățenii sau enigme imposibil de descifrat.

Fiind obișnuită să studiez psihologia umană, m-a frământat de multe ori gândul că aș putea să traumatizez bietul animal, că ar putea să se simtă frustrată de neputința de a face tot ce fac eu, cum ar fi fost firesc alături de mama pisică și să dezvolte un complex de inferioritate. :)

Alteori, mă întreb amuzată oare ce crede ea, urmărindu-mă nedumerită cum scormonesc în jarul încins, din care ies flăcări fierbinți (știe că sunt fierbinți, pentru că odată și-a ars mustățile încercând să miroase flacăra jucăușă de la candelă).

Sau atunci când amestec în ceaunul cu mămăligă și pe plita încinsă sfârâie sâcâitor picături de apă transformându-se în aburi.

Sau atunci când dimineața sar în sus de 150 de ori, mișcându-mi brațele haotic, pentru că asta am citit că face bine la circulația limfei.

Sau atunci când scot un sunet asurzitor pornind uscătorul de păr, sau și mai rău, flexul.

Sau…

Privindu-mă prin ochii ei, presupun că ar putea fi patru variante: fie mă consideră o super-mamă, fie o vrăjitoare, fie o ființă sărită de pe fix, fie, cel mai probabil, îmi fac eu prea multe griji, când ea de fapt, în înțelepciunea ei divină nu mă judecă în niciun fel și mă acceptă așa cum sunt, mulțumită că are parte de mâncare, joacă și protectie.

Până la urmă, cred că mai mult am învățat eu de la ea, decât ea de la mine, sau cel puțin mi-a reamintit lucruri pe care le știam, dar nu le practicam suficient.

Din punct de vedere fizic, Dița îmi reamintește zi de zi, cât de bine și sănătos este să-mi întind oasele (stretching) cât mai des, pentru a-mi menține flexibilitatea articulațiilor și buna circulație a limfei. Tot ea îmi amintește să mănânc doar atunci când îmi este foame și să mă opresc atunci când mă satur, chiar dacă nu am terminat tot din farfurie. Ce să mai vorbesc de curățenie?! Puțină curățenie în plus nu strică niciodată și e un mijloc foarte eficient de a elimina stresul și plictiseala.

Din punctul de vedere al atitudinii, Dița trăiește într-o stare de prezență continuă, mereu atentă la tot ce mișcă și se aude în jur, perfect concentrată la ceea ce face în acel moment.

Dițe e foarte perseverentă. Nu se dă bătută atunci când ceva nu-i reușește, abordează situația dintr-o altă perspectivă și nu renunță ușor atunci când vrea să obțină ceva de la mine.

Dița e nemultumită atunci când ceva nu se petrece așa cum vrea ea, dar acceptă și se repliază rapid și nici nu ține mult supărarea, atunci când sursa nemulțumirii sunt eu.

Dar poate că cel mai important lucru pe care l-am câștigat datorită Diței a fost să-mi manifest mai mult copilul interior și să mă bucur de joacă, să privesc viața mai mult ca pe un joc, decât ca pe o luptă.

Tot Dița m-a învățat câte ceva și despre relații. Acestea se clădesc în timp și cu răbdare, cu respect față de nevoile și preferințele celuilalt, dar fără a ignora propriile nevoi și dorințe. Dița m-a învățat să acord spațiu celuilalt, să nu îl sufoc, dar și să ofer afecțiunea și prezența mea totală atunci când am cu adevărat timpul și disponibilitatea necesare.

Probabil că mai sunt multe aspecte care mi-au scăpat acum și altele pe care le voi observa de acum încolo, pentru că atât Dița, cât și eu suntem în continuă transformare și este nevoie permanent să ne adaptăm, atât una la cealaltă, cât și la mediul înconjurător.

Ce știu sigur este că Dița e cea mai frumoasă, cea mai ageră, cea mai înțelegătoare și cea mai afectuoasă pisică și sunt iremediabil topită după ea. Am zis.

Read Full Post »