Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘lectii de viata’

Punct și de la capăt

Atunci când scriam, la final de 2020, că a fost un an frumos, un an plin, un an al schimbării și că cel care vine se anunță asemenea, nu-mi imaginam nici măcar pe jumătate care va fi natura și dimensiunea acelei schimbări. Asta însă nu a împiedicat-o să vină și să-mi dea viața peste cap încă o dată, ca nu cumva să lâncezesc sau, Doamne ferește, să mă plictisesc. Îmi imaginam cel mult un șantier pe lângă casă mai mare decât anul trecut, o grădină de legume mai bine organizată și îngrijită, iar pe plan profesional, mai multe flori, mai multe creații și o prezență mai activă pe internet, cum dealtfel am și început în primăvară. Dița ar fi ocupat în continuare primul loc în inima mea și mă pregăteam deja sufletește să joc rolul de bunică de pisică.

Însă cum socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din… Cer, în luna lui Florar (cum altfel?) a venit iubirea și-n ograda mea, iar toate planurile și prioritățile mele au ajuns direct în grămada de compost. A urmat un intens proces de descompunere și transformare, de ardere și renaștere, de răscolire și reașezare, proces aflat încă în desfășurare, poate până la primăvară când, urmând ritmul firesc al naturii, din solul proaspăt și fertil va răsări o ființă nouă, cu vise, planuri și priorități noi.

Ca la fiecare final de decembrie, îmi place să fac o recapitulare a întâmplărilor și trăirilor de peste an, să le privesc cu detașare, să le aflu înțelesul și să desprind lecțiile pe care le-am aflat sau care sunt în curs de învățare. Aș putea să mă opresc aici și să rămână doar niște gânduri scrise în jurnalul personal ca exercițiu de introspecție, la care să mai revin poate peste un an, cu ocazia următoarei recapitulări. Mă gândesc totuși că împărtășirea este mult mai valoroasă, că poate inspira sau încuraja pe cineva sau dacă nu, măcar poate crea un sentiment de comuniune între suflete. Și câtă nevoie avem de asta în ziua de azi!

Deși am luat-o de la capăt de multe ori până acum, anul 2021 m-a învățat mai bine ca oricare altul să nu mă atașez de ființe, de lucruri, de planuri, de locuri, de nimic. După un an în care mă întorsesem acasă și simțeam că pot în sfârșit să prind rădăcini în locul cel mai drag de pe pământ, Dumnezeu mi-a arătat că există un loc și mai frumos, exact așa cum îl visam demult, în timp ce mergeam ca vrăjită pe cărări de munte. Viața poate lua oricând o întorsătură neașteptată. Asta nu înseamnă că nu trebuie să punem suflet în ceea ce facem, în relațile pe care le construim, în visele pe care le imaginăm. Înseamnă doar să acceptăm schimbările care apar cu seninătate și înțelegere, conștienți fiind că nimeni și nimic de pe pământ nu e veșnic și că planurile Divine sunt mult mai înțelepte decât planurile ticluite de mintea omenească.

Tot în 2021 mi s-a întărit convingerea că Dumnezeu e în același timp iubitor și drept. Cele mai mari binecuvântări vin împreună cu cele mai importante lecții pe care le avem de învățat. Știam că Dumnezeu e generos, dar anul acesta am constatat că e mult mai generos decât am îndrăznit să cer cu mintea mea îngustă. El știe acele vise dragi de demult, pe care valurile vieții le-au aruncat într-o margine îndepărtată a sufletului, dar și rănile la fel de vechi, pe care le credeam vindecate și care de fapt erau acoperite cu bandaje groase de frică, orgoliu și auto-amăgire. El cunoaște mai bine decât noi atât lumina, cât și întunericul din suflet și aduce dar și leac pe măsură.

Am mai constatat că pentru a-mi realiza obiectivele, un context nefavorabil (exteriorul) este secundar motivației, pasiunii, voinței, acțiunii conștiente și inspirate, creativității în găsirea soluțiilor (interiorul). Referindu-mă la domeniul în care îmi desfășor activitatea, florile presate, lipsa unui atelier de lucru, a unui spațiu prielnic destinat creației și schimbările frecvente ale locului de trai nu m-au împiedicat să-mi manifest pasiunea, să presez flori și să creez cu ele, să aduc bucurie unor oameni și în final, să-mi câștig existența.

Cu toții ne dorim stabilitate și un context de viață și muncă ideal și este adevărat că într-un mediu stabil poți construi cu mai mult spor orice ți-ai propune, dar asta până la un punct. Echilibrul după care tânjim nu este în realitate static, ci e o pendulare, de preferat cât mai fină între extreme. Atunci când stabilitatea devine monotonie și nemișcare, ocaziile de a evolua, de a scoate la lumină darurile cu care am fost înzestrați, de a deveni mai puternici în gânduri, vorbe și fapte inspirate și benefice, aceste ocazii dispar.

Sunt recunoscătoare pentru toate schimbările, mutările, disconfortul pe care le-am trăit de vreo doi ani încoace, pentru că ele m-au făcut mai puternică și mai încrezătoare în propriile forțe. Încă din adolescență, când am plecat din orașul natal pentru a studia la Iași și apoi la București, m-am considerat o persoană adaptabilă, dar abia anul acesta pot spune că am trecut cu brio examenul la adaptabilitate.

O altă lecție s-ar putea sintetiza prin zicala ”fă rai din ce ai” sau mai puțin înseamnă mai mult. Fericirea nu are nevoie de cantitate, de lux, de perfecțiune, de lucruri și vorbe mari, ci doar de simplitate, naturalețe, sinceritate, împărtășire. Este o lecție pe care am început să o învăț de anul trecut, odată cu mutarea la țară și care continuă până în prezent, într-un context diferit, și totuși asemănător. Dacă totuși este ceva în viața mea care e mai mult decât în anii trecuți și care mă face fericită, atunci sunt natura și liniștea. Este acea natură după care am tânjit înainte și după fiecare drumeție și este acea liniște în care doar bătăile inimii mai măsoară trecerea timpului. Deși este un rai imperfect, este raiul de care are nevoie sufletul meu și sunt recunoscătoare pentru el.

Am lăsat la final cea mai importantă lecție a acestui an, și anume că iubirea vindecă. Știam doar teoretic acest adevăr, dar trăirea lui e cu totul altceva. Iubirea primită și dăruită în același timp clădește și se clădește zi de zi, cu fiecare privire, cu fiecare respirație, cu fiecare deschidere a inimii. Am înțeles că iubirea nu este ceva ce deținem, ci e ceva care circulă prin noi dacă o lăsăm. Iubirea este (sau poate doar pare) atât de rară pentru că ne-am obișnuit de mici să ne închidem inima pentru a nu fi răniți, pentru că nu am simțit-o circulând între noi și cei care ne erau alături și astfel nu am învățat cum să o recunoaștem, cum să o trăim și cum să o sporim. Iubirea care vindecă este mult mai mult decât vestiții fluturi din stomac. Este un șir neîntrerupt de victorii ale spiritului asupra egoului, este împlinirea menirii pe care toate sufletele o au pe pământ.

„Când doi oameni își tămăduiesc rănile făcute de alții și nu se rănesc unul pe altul cu nici un preț, când doi oameni zâmbesc senini indiferent ce li se întamplă, știind că nici timpul nici spațiul nu îi pot despărți, când doi oameni sunt mereu împreună în inima lui Dumnezeu, când doi oameni simt că lumina născută între ei poate hrăni toată bucuria lumii, când doi oameni văd frumosul oriunde ar privi…Când doi oameni nu se tem că ceva le-ar putea umbri frunțile, când doi oameni au un vis pe care îl hrănesc împreună cu aceeași speranță, când doi oameni pot muta munții cu puterea iubirii lor, dar aleg să îi urce și să îi coboare împreună, când doi oameni știu puterea de netăgăduit a Cuvântului și învață să tacă privindu-se în ochi, când doi oameni au tot ceea ce au nevoie, doar pentru că respiră unul prin altul odată cu tot universul, când doi oameni știu că puterea iubirii poate vindeca lumea de tot frigul și răul, când doi oameni se rostesc unul pe altul ca pe un singur suflet în două trupuri, când doi oameni uită de tot ceea ce ii împiedică să fie îngeri și sunt pur și simplu…Dumnezeu zâmbește și spune: Iată Chipul și Asemănarea Noastră!” Vanda Florea

Nu contează de câte ori cazi, nu contează de câte ori „greșești”, ci contează de câte ori te ridici și ce înveți din acele „greșeli”. Contează să găsești de fiecare dată puterea să o iei de la capăt, de fiecare dată măcar puțin mai înțelept (înțeleaptă). Contează să-ți amintești care sunt visele acelea care îți fac inima să pulseze cu mai multă vigoare și să înaintezi în direcția lor cu răbdare, cu curaj, cu entuziasm și mai ales cu credință. Aceasta este urarea pe care ți-o fac pentru anul care vine.

La multă iubire și multe vise împlinite!

Read Full Post »

Dița este pisica mea. Poate că unii dintre voi o știți deja din postările mele pe social media. Am recuperat-o astă vară dintr-o râpă în care fusese abandonată. Avea mai puțin de o lună jumătate și de atunci, odată cu destinul ei s-a schimbat și viața mea. Ireversibil.

Am încercat (și sper că am reușit până acum) să-i fiu o mamă bună și pentru asta am citit tot ce am găsit pe net despre pisici, am întrebat vecinii care au pisici de-o viață, dar mai ales, am fost cât am putut de prezentă și i-am observat cu mare atenție comportamentul.

Principala mea preocupare a fost să-i respect și să-i conserv cât mai bine instinctele naturale, dar în același timp, să o educ în așa fel încât să nu ne „călcăm pe bătături” una pe cealaltă, sau altfel spus, să conviețuim în armonie și bună înțelegere.

La rândul ei, Dița m-a observat cu râvnă și curiozitate, încercând să-mi imite comportamentul și să se implice în toate activitățile mele, ceea ce am lasat-o să facă în măsura posibilităților. Dacă unele activități, cum ar fi urcatul pe scara, lucrul pamântului sau răzuitul vopselei vechi de pe lemnărie au fost pentru ea ocazii bune de învățare, altele (majoritatea) au fost probabil în cel mai bun caz niște ciudățenii sau enigme imposibil de descifrat.

Fiind obișnuită să studiez psihologia umană, m-a frământat de multe ori gândul că aș putea să traumatizez bietul animal, că ar putea să se simtă frustrată de neputința de a face tot ce fac eu, cum ar fi fost firesc alături de mama pisică și să dezvolte un complex de inferioritate. :)

Alteori, mă întreb amuzată oare ce crede ea, urmărindu-mă nedumerită cum scormonesc în jarul încins, din care ies flăcări fierbinți (știe că sunt fierbinți, pentru că odată și-a ars mustățile încercând să miroase flacăra jucăușă de la candelă).

Sau atunci când amestec în ceaunul cu mămăligă și pe plita încinsă sfârâie sâcâitor picături de apă transformându-se în aburi.

Sau atunci când dimineața sar în sus de 150 de ori, mișcându-mi brațele haotic, pentru că asta am citit că face bine la circulația limfei.

Sau atunci când scot un sunet asurzitor pornind uscătorul de păr, sau și mai rău, flexul.

Sau…

Privindu-mă prin ochii ei, presupun că ar putea fi patru variante: fie mă consideră o super-mamă, fie o vrăjitoare, fie o ființă sărită de pe fix, fie, cel mai probabil, îmi fac eu prea multe griji, când ea de fapt, în înțelepciunea ei divină nu mă judecă în niciun fel și mă acceptă așa cum sunt, mulțumită că are parte de mâncare, joacă și protectie.

Până la urmă, cred că mai mult am învățat eu de la ea, decât ea de la mine, sau cel puțin mi-a reamintit lucruri pe care le știam, dar nu le practicam suficient.

Din punct de vedere fizic, Dița îmi reamintește zi de zi, cât de bine și sănătos este să-mi întind oasele (stretching) cât mai des, pentru a-mi menține flexibilitatea articulațiilor și buna circulație a limfei. Tot ea îmi amintește să mănânc doar atunci când îmi este foame și să mă opresc atunci când mă satur, chiar dacă nu am terminat tot din farfurie. Ce să mai vorbesc de curățenie?! Puțină curățenie în plus nu strică niciodată și e un mijloc foarte eficient de a elimina stresul și plictiseala.

Din punctul de vedere al atitudinii, Dița trăiește într-o stare de prezență continuă, mereu atentă la tot ce mișcă și se aude în jur, perfect concentrată la ceea ce face în acel moment.

Dițe e foarte perseverentă. Nu se dă bătută atunci când ceva nu-i reușește, abordează situația dintr-o altă perspectivă și nu renunță ușor atunci când vrea să obțină ceva de la mine.

Dița e nemultumită atunci când ceva nu se petrece așa cum vrea ea, dar acceptă și se repliază rapid și nici nu ține mult supărarea, atunci când sursa nemulțumirii sunt eu.

Dar poate că cel mai important lucru pe care l-am câștigat datorită Diței a fost să-mi manifest mai mult copilul interior și să mă bucur de joacă, să privesc viața mai mult ca pe un joc, decât ca pe o luptă.

Tot Dița m-a învățat câte ceva și despre relații. Acestea se clădesc în timp și cu răbdare, cu respect față de nevoile și preferințele celuilalt, dar fără a ignora propriile nevoi și dorințe. Dița m-a învățat să acord spațiu celuilalt, să nu îl sufoc, dar și să ofer afecțiunea și prezența mea totală atunci când am cu adevărat timpul și disponibilitatea necesare.

Probabil că mai sunt multe aspecte care mi-au scăpat acum și altele pe care le voi observa de acum încolo, pentru că atât Dița, cât și eu suntem în continuă transformare și este nevoie permanent să ne adaptăm, atât una la cealaltă, cât și la mediul înconjurător.

Ce știu sigur este că Dița e cea mai frumoasă, cea mai ageră, cea mai înțelegătoare și cea mai afectuoasă pisică și sunt iremediabil topită după ea. Am zis.

Read Full Post »