Mirosurile și sunetele plaiului natal nu se uită niciodată și cu bucurie am constatat că au rămas neschimbate până azi: aromele proaspete ale pământului care se trezește la viață, trilurile ciocârliilor ca niște coloane sonore ale infinitului, behăitul vesel al mieilor iertați de la tăiere.
Mai aproape de sat se aud câinii lătrând, un țipat jucăus de copil, tractoarele frământând pământul pentru cozonaci pufoși de Paște, miros de gunoi ars în focul purificator.
Cu imaginile este altă poveste. S-au mai schimbat sub influența modernității și a exodului invers al oamenilor de la oraș la sat. Ogoare și grădini până nu demult părăsite au prins viață, case vechi și dărăpănate au fost consolidate și văruite, drumurile asfaltate cu simț de răspundere au luat locul ulițelor prăfuite sau înnoroiate, după vreme, iar automobilele, altă dată o raritate, au devenit o apariție frecventă în peisaj.
Mai există și locuri despre care mi-ar plăcea să pot spune că au rămas încremenite în timp. Însă timpul nu poate sta în loc și zidurile, dacă nu sunt consolidate se dărâmă, lăsând loc naturii să-și intre în drepturi, iar grădinile nesăpate se transformă în zăvoaie cu păsări de pădure. Așa e grădina și casa de poveste în care am copilărit. Au început să semene cu castelul din povestea cu Frumoasa din pădurea adormită. Doar că înăuntru nu doarme nici o prințesă, nici un împărat și nici un străjer.
Singurul străjer rămas, pe nume Tarzan patrulează alene și parcă puțin nostalgic pe lângă zidurile care stau să cadă.
O poveste pe-un picior de plai care va rămâne mereu gura mea de rai și care am credința că va avea un final fericit, chiar și fără un crai salvator. Sau poate că cea care va rupe „blesemul” voi fi chiar eu…
adelatalpes
Adela Maria Talpes 
Lasă un răspuns